Acad. Ovidiu Bojor Aţi observat cum oamenii depresivi uscă florile din jurul lor cu gându­rile pe care le au?


– A ştiut ca nimeni altul să dezlege tainele plantelor, ca să aleagă din ele ierburi de leac. Farmacist din spiţa marilor botanişti, a vindecat boli şi a salvat vieţi, cu doctoriile lui. În munţii înalţi ai Tibetului, printre pietre şi ierburi, a găsit şi secretul tinereţii fără sfârşit. Are 90 de ani, un zâmbet cât soarele şi e convins că “nu timpul zboară, ci noi zburăm”. O pledoarie de viaţă lungă, a unui om învăţat cu înălţimile, care s-a obişnuit să privească până departe, la stele.

“N-am confundat niciodată iubirea cu dragostea”

– Domnule Bojor, numele dvs. e nedespărţit de cel al plantelor medicinale, ale căror secrete le stu­diaţi de o viaţă. Cum s-a născut pasiunea asta răsco­litoare pentru lumea verde?

– Primele lucruri despre plante şi etno­bo­tanică le ştiu de la tatăl meu, profesor de ştiinţe naturale la Reghin şi la Târgu-Mureş. Făcea, în fiecare duminică, expediţii în Munţii Căli­man, în care mă lua şi pe mine şi-mi arăta cu răb­dare florile, ierburile, micile vieţui­toare. Le însoţea de fiecare dată cu denumiri latineşti şi cu interminabile poveşti care aveau darul să mi le fi­xeze în memorie. Cu ajutorul lui, îmi pu­sesem la punct acasă un mic laborator de biologie. Aveam tot fe­lul de sticluţe cu soluţii chimice, cu preparate, dar şi borcane cu şerpi şi şopârliţe, insecte pe care le hră­neam şi le observam, acvarii cu peşti şi colivii cu pă­sări. Şi foarte multe cărţi, pe care le citeam pe rupte, ca să înţeleg mai bine ce e cu lumea din jur. Eram foarte curios, mereu mă întrebam “de ce”?

– Şi aţi găsit răspunsul?

– A venit treptat, de-a lun­gul anilor. Întâi a fost o simplă in­tuiţie, dar o intuiţie care m-a dus în conflict cu tata, care era materialist, darwinist. La 14 ani, am scris un articol pentru o revistă de ştiinţe naturale, în care argumentam că nu putem include omul în regnul animal, deoarece e singura fiinţă vie înzestrată cu o scân­teie divină. Omul e singurul căruia Crea­torul i-a lăsat puterea de a iubi necondiţionat. Eram, bineîn­ţeles, influenţat şi de mama, care era foarte credin­cioasă. Dacă tata mi-a dat ştiinţă, creier, de la mama am învăţat ce înseamnă credinţa şi iubirea.

– Aţi avut norocul unei familii deosebite. A contat şi asta în evoluţia dvs?

– Primii mei mentori au fost chiar părinţii, bunicii şi străbunii mei, din vechile spiţe ardeleneşti. Familia mamei era din Reghin, a tatălui meu era din Năsăud. Tata a fost întâi profesor la Năsăud, iar apoi director la Liceul “Petru Maior” din Reghin, de unde a “ra­colat”-o pe mama, care era foarte frumoasă, dar avea doar 18 ani, abia absolvise. S-a îndrăgostit nebuneşte de propria lui elevă şi, deşi erau 20 de ani diferenţă între ei, au trăit foarte bine împreună. Mai târziu, am avut alţi mentori care m-au călăuzit.

În şcoala primară şi în liceu, am avut dascăli excelenţi, iar în facultate am avut profesori care studiaseră la Paris sau Mont­pellier. Şi am mai avut o şansă extraordinară, să mă for­mez spiritual sub îndrumarea unor oameni deo­sebiţi, părintele Ioan Suciu, de la Blaj, care ne ţinea nişte predici extraordinare, şi Monseniorul Vladimir Ghika, morţi amândoi în temniţele comuniste.

Mi-a dat Dumnezeu acest dar de a mă apropia de oa­menii cu adevărat valoroşi, i-am căutat toată viaţa şi au venit şi ei spre mine. Prezenţa lor îmi umplea inima de bucurie. Oamenii aceştia trăiau cu ade­vărat ceea ce spuneau şi erau avantajaţi de un har deosebit. Aşa că i-am pus mereu în faţa mea şi am căutat să-i urmez în tot ceea ce fac, uneori, foarte rar, să fac măcar un singur pas înainte, în special prin iu­bire.

Prin iubire, pe care n-am confundat-o nici cu dragostea, nici cu amorul. Prin iubire am înţeles şi înţeleg Iubirea faţă de Cre­ator şi faţă de Cre­aţie, de la cea mai măruntă furnică şi până la Homo Sa­piens, în măsura în care omul îşi merită acest titlu.

– L-aţi pomenit pe Monseniorul Ghika, ce impresie v-a făcut?

– Pe Monsenior l-am întâlnit per­so­nal în condiţii dramatice. În 1947, Biserica Greco-Catolică a fost trecută în ilegalitate. S-a desfiinţat oficial. Şi atunci, îm­preună cu un grup de studenţi, ne-am refugiat la biserica Sacre-Coeur din Bucureşti, construită de Monsenior, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul, de lângă statuia Aviatorilor. Ne-a luat în anii aceia sub ocrotirea lui: ne spovedea, ne împărtăşea, ne îndruma spiritual.

Aveam doar vreo 20 de ani când l-am cu­noscut, dar mi-a făcut o impresie cu totul excep­ţio­nală. Ziceam de atunci “ăsta e un sfânt”. Mi-a înrâurit definitiv felul de a fi. Şi l-am urmat îndeaproape până în 1954, când a fost chinuit în mod bestial şi asasinat la Jilava. Mi-au rămas cuvintele lui: “O singură am­biţie este legitimă, aceea de a fi mai buni!”.

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata