Aceasta este cea mai Dulce și amuzantă Dispută dintre Tată și Fiica sa.
Relaţia tată-fiică
În cabinetul de psihoterapie, multe subiecte sensibile ale pacienţilor se învârt în jurul relaţiei tată-fiică, o relaţie extrem de puternică, indiferent cât este de conştientizată sau nu importanţa ei. Fie că e vorba despre femei cu anumite dificultăţi în a relaţiona cu bărbaţii,
fie că e vorba despre bărbaţi care se întreabă dacă sunt sau nu taţi buni pentru fiicele lor, fiecare dintre ei ştie intuitiv că această relaţie le marchează existenţa şi are puterea de a modela,
destine şi chiar dacă nu o mai pot schimba, îşi doresc măcar să o înţeleagă, ca să poată depăşi problemele prezente în relaţionarea cu ceilalţi.
Psihanalistul Alain Braconnier în cartea sa, “Cum să fii un tată bun pentru fiica ta”, spunea foarte direct că “Destinul de femeie al fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu tatăl ei. Această relaţie îi va consolida întreaga existenţă atunci când, din fetiţa,
ea va deveni adolescentă, apoi femeie, iubită sau soţie. A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înţelege rolul pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi apoi, ca femeie.”
Relaţia tată-fiică este o relaţie profundă, care poate fi manifestată frumos şi cald, sau se poate transforma într-o rană relaţională şi afectivă pe care fiica o va purta toată viaţa. Dacă fetele nu au experinţa unui tată afectuos, atent la nevoile lor, alături de ele, care să le vadă şi să le confirme, cel mai probabil nu vor avea nici sentimentul că există un bărbat potrivit în această lume pentru ele, iar căutarea lui va deveni primordială. În detrimentul, uneori, al carierei şi reuşitei profesionale, al familiei pe care urmează să o întemeieze şi din păcate, chiar şi al bunăstării şi fericirii personale.
O întrebare cu care începem incursiunea noastră este “La ce serveşte părintele de sex opus?”. Tatăl o ajută pe fetiţa să devină conştientă, prin simpla lui prezenţă, de realitatea sexului opus, cu toate diferenţierile pe care aceasta le presupune: fizic, aptitudini şi preferinţe, capacităţi şi alegeri în viaţă, mod de a se alinia social.
În funcţie de maturitatea emoţională pe care o are, de calitatea relaţiei de cuplu, de factorii care au influenţat luarea deciziei de a avea un copil, dar şi de modelul de relaţie avut cu părinţii lui, un tată se va implica mai mult sau mai puţin în relaţia cu propriul copil. Aceşti factori sunt amintiţi în ordinea importanţei lor.
Un bărbat matur va avea o relaţiei mult mai bună cu copilul lui, dacă el este împlinit în relaţia lui de cuplu şi şi-a dorit să devină tată. Există bărbaţi care devin părinţi doar pentru că partenera lor îşi doreşte acest lucru, fără ca ei să fi emis vreo opinie clară în această privinţă. Modelul patern văzut în propria familie îl poate influenţa, dar nu atât de puternic dacă el este matur emoţional şi ieşit din dependenţele faţă de propriii părinţi şi îşi doreşte în mod activ şi conştient să-şi construiască o relaţie mult mai bună cu copilul lui.
Emoţia pe care o are un bărbat când află că are o fetiţă este greu de descris. Este emoţia dinaintea unei întâlniri speciale şi care anunţă începutul unei poveşti profunde, frumoase şi care va dura o viaţă întreagă.
Dacă naşterea unui băieţel îl va face să se gândească şi să viseze la sine şi la calităţile masculine pe care doreşte să le transmită băiatului, naşterea unei fetiţe îl va pune faţă în faţă cu o mare provocare: de a-şi descoperi o faţetă nouă a masculinităţii, îmbrăcată în delicateţe şi tandreţe.
Pornind de la primul zâmbet, primul cuvânt, prima îmbrăţişare sau suferinţă a fetiţei, tatăl va descoperi o nouă lume la care nu a avut încă acces – cea a feminităţii inocente, vulnerabile şi care îi va solicita toată atenţia şi grija. Se poate întâmpla şi ca, această misiune să îl sperie, să îl blocheze şi să îl facă să se refugieze într-un rol superficial, insuficient pentru o relaţie atât de complexă. Un tată trebuie să găsească echilibrul dificil dintre dragoste şi protecţie, pe de o parte şi fermitate dublată de autoritate, pe de cealaltă.