Mă întorceam acasă de la serviciu într-o zi, gândindu-mă la facturile pe care trebuia să le plătesc în acea seară. Dar când am făcut colțul pe strada din piața orașului, o melodie familiară mi-a ajuns brusc la urechi și m-a oprit din mers.
Era cântecul pe care îl cântam cu fiica mea, Maria, înainte să dispară din viețile noastre acum 17 ani.
Era un cântec pe care l-am compus special pentru ea, un mic colind despre un câmp de flori și lumină solară care să-i lumineze visele. Nimeni altcineva nu l-ar fi știut. Nimeni.
Dar iată-l, clar ca ziua, cântat de o tânără care stătea de cealaltă parte a pieței, cu ochii închiși, zâmbind liniștită.
Cântecul îmi amintea de vremea când fetița noastră umplea casa de căldură și bucurie. Era centrul lumii noastre, iar dispariția ei bruscă a lăsat o golul în viața noastră care nu s-a vindecat niciodată complet.
Dintr-o dată, toate grijile au dispărut din mintea mea și am simțit cum picioarele mă purtau înainte, de parcă nu aș fi avut control asupra lor.
Mintea îmi spunea că este imposibil, că nu se poate, dar inima mă împingea înainte.
Femeia părea familiară, dureros de familiară. Părul ei închis cădea în valuri moi în jurul feței, iar când mă uitam la zâmbetul ei, aveam impresia că l-am văzut de o mie de ori în fotografii vechi și în propriile amintiri.
Avea chiar o adâncitură pe obrazul stâng, exact ca și soția mea, Camelia.
Mă întorceam acasă de la serviciu într-o zi, gândindu-mă la facturile pe care trebuia să le plătesc în acea seară. Dar când am făcut colțul pe strada din piața orașului, o melodie familiară mi-a ajuns brusc la urechi și m-a oprit din mers.
Era cântecul pe care îl cântam cu fiica mea, Maria, înainte să dispară din viețile noastre acum 17 ani.
Era un cântec pe care l-am compus special pentru ea, un mic colind despre un câmp de flori și lumină solară care să-i lumineze visele. Nimeni altcineva nu l-ar fi știut. Nimeni