Dr. Radu Ţincu: „Fără Dumnezeu nu există nici o vindecare”


La Secţia de Terapie Intensivă, distanţa dintre viaţă şi moarte este atât de mică, încât mulţi pacienți încetează să mai spere în vindecare. Alții îşi pun nădejdea în priceperea medicilor, dar şi în ajutorul lui Dumnezeu, căci „fără El nu există nici o vindecare”, după cum spune doctorul Radu Ţincu, medic primar Terapie Intensivă la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca.

Acesta vorbește despre cazurile de însănătoșire miraculoasă datorită rugăciunilor și despre importanța prezenței omului lui Dumnezeu în spital, la căpătâiul omului bolnav spre vindecarea sufletului acestuia. Tânărul medic susține cu toată convingerea că rugăciunile către Dumnezeu nu rămân niciodată fără răspuns.

Domnule doctor, este preotul o prezenţă importantă în spital, mai ales pentru pacienții de la Secţia de Terapie Intensivă?

Sunt foarte mulți pacienți de la Reanimare care își doresc prezența preotului, prezență ce nu trebuie percepută, după părerea mea, neapărat ca aștep­tare a ultimului moment. Omul lui Dumnezeu este prezent nu pentru că viața se sfârșește, ci pentru a-i alina suferința bolnavului. Dincolo de durerea fizică, pe care noi, medicii, o alinăm cu analgezice, este nevoie și de alinarea sufletului acestor oameni.

Trecând prin momente de cumpănă în spital, unii pacienți și-au schimbat perspectiva asupra vieții, în sensul că s-au întors la credința în Dumnezeu. Alții abia atunci L-au descoperit. I-am auzit pe mulți dintre ei împărtă­șindu-și experiența și vorbind despre puterea credinței ca niște adevărați apostoli, iar concluzia lor este: „Da, Dumnezeu există și m-a ajutat să mă vindec!”

Credeți că vindecarea trupului necesită și transformare spirituală?

În Secția de Terapie Intensivă, de obicei, lupta dintre viață și moarte, care este permanent prezentă, te face mult mai atent la aspecte ce depășesc sfera medicală. Din punctul meu de vedere, medicul de Terapie Intensivă, pe lângă activitatea principală de tratare a pacientului, trebuie să fie și un foarte bun psiholog. Să ofere suport emoțional celui bolnav, dar și familiei acestuia. Suferința la Reanimare este una foarte grea. Produce o serie întreagă de schimbări comportamentale.

Pacienții fie nu mai sunt cooperanți, în sensul că nu mai acceptă tratamentul deoarece cad în deznădejde și vor să se termine mai repede, fie, dimpotrivă, nu acceptă diagnosticul și posibilitatea unui final nefericit foarte curând. Cei dragi suportă și mai greu adevărurile medicale. Tratamentul este esențial, dar trebuie să existe din partea medicului o implicare psihoemoțională care să asigure acest suport.

Ați avut cazuri de pacienţi nu tocmai religioși și care au trăit experiența vindecării datorită rugăciunilor?

Acum câțiva ani am avut o pacientă în comă, o persoană nereligioasă, care și-a revenit în mod spectaculos. A povestit extrem de amănunțit după ce și-a revenit că a avut un vis în care un bărbat, care părea a fi preot și pe care nu-l cunoștea, a ajutat-o în acele momente de cumpănă. Pacienta l-a recunoscut pe acesta.

A început să plângă și a realizat că ceea ce a crezut că a fost un simplu vis era de fapt o revelație. Ne-a povestit cu lux de amănunte blân­de­țea, căldura pe care le-a simțit venind de la acest sfânt. Este doar un caz pe care mi-l amintesc din cele foarte multe pe care le-am trăit la Terapie Intensivă. Această persoană a spus tuturor celor din jur că, în cea mai grea perioadă a vieții, în momente de cumpănă, Dumnezej a ajutat-o și astfel a reușit să se vindece.

Este Terapia Intensivă un prag de încercare a credin­ței pentru bolnavi?

Cred că omul bolnav conștientizează mult mai abrupt bolile sufletești pe care le-a avut și pe care nu le-a văzut. Este un moment de o claritate foarte mare a conștiinței. Probabil, iminen­ța morții creează o serie de transformări interioare. Este limita și omul devine mult mai con­știent de ceea ce a făcut și ar vrea să corecteze. De aceea, cred că prezența preotului în spital, la căpătâiul omului bolnav, este foarte importantă pentru vindecarea sufletului său.

Poate că omul respectiv are păcate pe care nu le-a mărturisit niciodată și pe care le resimte acum foarte apăsător. Și fizionomia pacien­ților care sunt supuși rugăciunii se schimbă, ei devin mult mai senini, chiar dacă sunt în comă și chiar dacă pentru unii este sfâr­șitul acestei vieți. Acest sfâr­șit vine cu o oarecare eliberare. E impresionant momentul când, în Terapie Intensivă, vin preoții să ţină Slujba și se strâng în jurul unui pacient familia, medicii, asistentele și toți se roagă pentru acel om. Atunci se întâmplă ceva ce depășește știința noastră, cunoașterea medicală, puterea de înțelegere a omului. Rugăciunile către Dumnezeu nu rămân niciodată fără răspuns.

Sursa: ziarullumina.ro

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata