După ce am divorțat de soțul meu, mi-am promis că nu voi mai avea niciodată un partener de al nostru O poveste incredibila…

După ce am divorțat de soțul meu, mi-am promis că nu voi mai avea niciodată un partener de al nostru. Da, îl vreau pe John, pe Jose, pe Karl – numai nu Ion. Nu pentru că ai noștri sunt răi … ci pentru că ei au întrecut măsura.

Sunt răsfățați, depășiți. Și aceasta este o tendință.

Da, eu vreau să menționez că trăiesc în America, unde bărbații se plimbă cu copiii, le acordă multă atenție și tot timpul liber îl petrec împreună, lăsându-și soția să meargă la manichiură. Ei, la fel ca și soția, se ridică în picioare când copilul țipă noaptea și schimbă scutecele. Ei nu consideră a fi o rușine să renunțe la o bere după muncă, când familia îi așteaptă acasă. Și nu consideră asta o faptă eroică, dar o normalitate. Dacă tot vă considerați sexul puternic, vă rog asumați-vă numele pe deplin. Puterea constă în a înțelege slăbiciunea noastră- a femeilor!

Îmi amintesc cum într-o zi mi-am vizitat prietena. Era acasă cu fetița ei în brațe. Imagine foarte cunoscută, probabil- o femeie obosită, foarte epuizată și soțul ei, așezat confortabil pe canapea se juca la calculator…..M-am așezat pe canapea, prietena m-a servit cu ceai, mi-a dat pentru câteva minute copilul în brațe. Ea se agita prin bucătăria mică, pregătea masa, amesteca supa și hrănea pisica.

Soțul ei, care stătea lângă mine nici măcar nu s-a mișcat, deși copilul în brațele mele a început să plângă. Am încercat să-l liniștesc, l-am purtat prin camera, i-am făcut diverse exerciții, jocuri, în timp ce tatăl său, privea indiferent și își continua jocul. Vroiam să îi fac o lecție….”nerușinatul” m-am gândit eu. Dar bărbatul nu era al meu, din fericire! Și, deci nu puteam să-i fac nimic.

Prietena mea până a liniștit fetița era epuizată să îmi mai zâmbească. Abia atunci am observat riduri mici pe fața ei tânără. Era o femeie mereu îngrijită și foarte frumoasă, acum arăta precum un cal izgonit. Ea m-a întrebat amabilă cum îmi merg treburile, pentru că nu ne văzusem de mai mulți ani…am fost plecată în America.

Ea s-a căsătorit, a născut un copilaș. Soțul ei lucrează în calitate de manager,cu un venit mic. Ea, fiind acasă cu fetița a decis să câștige niște bani, traducând texte. Lucra noaptea, iar ziua se dedica creșterii copilului. Rutina zilnică, dar și vizitele regulate la medic, o gripă, o analiză, vaccinuri, cine are copii înțelege perfect…a și da, desigur, era să uit-erupțiile dentare.

M-am așezat lângă ea și ascultând m-am înspăimântat. ”Și soțul? te ajută? ”, am întrebat-o nepoliticos, cunoscând răspunsul în prealabil. A oftat încet și a coborît ochii în jos: “Bineînțeles, el se ocupă de ea în timp ce eu fac ordine, stau în altă cameră.”

M-am uitat trist spre fereastră. O seară liniștită, dar noroiosă, zăpadă murdară pe străzi… călcată zilnic de milioane de femei nefericite, care împing cărucioare singure. Ele au grijă de totul, învelesc copii să le fie cald, merg cu picioarele ude repede acasă să pregătească cina pentru ”soți”.

Mai duc și pungile pline de la piață, împing căruciorul la intrarea în bloc, care nu are rampă. Ajungând acasă,obosite deja, trebuie să pregătească masa și încă o mie de alte treburi toate făcute cu copilul în brațe. Și toate pentru a purta demnă numele de ”soție iubitoare”.

Nimeni nu o laudă pentru asta, nu o îmbrățișează, nu o strânge la piept, nu o apreciază. Pentru că ”ea trebuie”, iar el ”nu trebuie”. Așa sunt împărțite rolurile. El doar merge la serviciu. Nu i-am mai spus că soțul meu, și orice “soț”, de obicei ajută. De asemenea, nu așteaptă, în timp ce soția îl va ruga și nu-i face o favoare. Dar singur spală vasele și aspiră prin casă. Și duce copii seara la bazin, astfel încât soția să se odihnească. Și, da, este o normalitate!

Am tăcut. Și i-am mulțumit lui Dumnezeu că trăiesc într-o lume în care totul este diferit. În cazul în care bărbatul este capul familiei. El este un om puternic, înțelegător, partenerul de nădejde în familie. Merge la serviciu, face cumpărături, ajută soția prin casă, cot la cot muncesc pentru viața lor. Fac totul ca să fie armonie, liniște și prosperitate în familie.

El este un tată, un soț, un zid. Cât el se joacă cu copii eu pot liniștită să mai scriu un articol. Pentru că și eu sunt o personalitate, am un job și o viață în afară de scutece. Și nimeni nu-mi cere plăcinte și ordine ideală prin casă, pentru că el mă respectă și mă iubește. Și mă prețuiește și, cel mai important, mă protejează. Și pentru că este un bărbat adevărat …

Da, am fost răsfățată în America, m-am obișnuit cu egalitatea și libertatea de gândire. Și da, îmi place să fiu femeie, nu robot de casă. Și îmi place faptul că copii mei vor crește parteneri cu nevestele lor. Nu, relația stăpân- slugă.

”Dragă, vreau să mănânc”, am auzit o voce de nicăieri. Un strigăt ascuțit m-a deșteptat din gândurile mele. Acesta este jucătorul nostru flămând și sărac. Prietena mea s-a ridicat și i-a pus masa. El, fără a spune “mulțumesc”, a început să mănânce. ”Mai dă-mi pâine!” El a arătat fără să se miște …

Fete, fete, femei! Să ne iubim pe noi! Să învățăm să distingem așa bărbați de bărbații normali. Există, de asemenea, soți buni, grijulii și înțelepți. Avem o singură viață, trebuie să o petrecem valoros, alături de oameni cu care să ne ”petrecem” viața, nu să supraviețuim.

Apreciază te rog articolul, mulțumesc.