„Sunt în ultimul an la facultate”, a spus ea. „Studiez pictura. Familia mea provine din Cluj. Au resurse financiare considerabile. Tata deține o afacere în construcții. Pentru ei, arta nu este decât o pasiune.”
„Exact. De aceea nici nu am dorit să-i sun să vină să mă ia. Ar fi început cu lecții și reproșuri.”
Am continuat discuția despre lucrările ei artistice și despre cum am învățat să repar automobile de la tatăl meu.
Conversația nu adâncea subiecte profunde, dar umplea liniștea cu o notă plăcută.
„Poți să dormi pe canapea. Te pot duce la stația de autobuz dimineața.”
„Îți mulțumesc, Marcu. Mă bucur că am bătut la ușa ta.”
În drumul spre dormitor, m-am oprit pe hol pentru o clipă.
Pentru prima dată în mulți ani, în această casă mai exista o inimă care bătea.
Dar în timp ce adormeam, ascultând sunetul ploii, o parte din mine nu se simțea deloc deranjată.
Dimineața a sosit mai repede decât anticipasem.
Ploaia se transformatese într-o burniță ușoară care lovea geamurile.
M-am trezit când cafetiera automată a început să funcționeze la ora șase.
Pentru o secundă, am uitat de fata de pe canapea.
Lidia era deja trează, împăturindu-și pătura.
În lumina zilei, arăta mai bine. Părul ei era uscat, iar obrajii îi erau colorați.
„Bună dimineața”, a zis cu un zâmbet timid. „Sper că nu te deranjează. Mi-am preparat o cafea.”
„Ploaia aproape că s-a oprit. Cred că ar trebui să plec.”
„Nu e niciun fel de grabă. Stația e aproape. Vrei niște ouă sau pâine prăjită?”
Am scos o tigaie veche din dulap și am așezat-o pe aragaz. Spargând ouăle, ea s-a ( descoperă noutățile pe oi.ro ) așezat la masa din bucătărie, încălzindu-și mâinile pe cana de cafea.
Însă nu mai exista acea liniște apăsătoare cu care mă obișnuisem de-a lungul anilor.
„Ai menționat că repari mașini?” m-a întrebat.
După micul dejun, am ieșit afară. Aerul era plin de mirosul de pământ ud. Cerul continua să fie gri, dar ploaia se oprise.
În interior, se afla Dacia tatălui meu, ridicată pe cricuri, cu capota deschisă.
S-a plimbat prin atelier, observând uneltele, piesele și fotografiile vechi pe care le-am lipit pe pereți.
Era tata, cu mine alături, amândoi acoperiți de ulei și zâmbind.
„Aveam 12 ani când mi-a dat prima cheie.”
Nu știu de ce, dar cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în piept.
„Știu că suna ciudat… dar aș putea să mai vin pe aici din când în când?”
„Și pentru că tu pari genul de persoană care merită să nu mai fie singur.”
Înainte ca ușile să se închidă, s-a întors și mi-a făcut cu mâna.
Am rămas acolo, privind cum autobuzul se îndepărtează pe drum.
Când m-am întors acasă, atmosfera nu mai era aceeași.
Fotografiile părinților mei erau încă acolo.
Dar pentru prima dată în șapte ani, liniștea nu mai era apăsătoare.
Pentru că undeva, în acest oraș, exista cineva care știa unde locuiesc.
