Liliana Pădure, doctorița născută prematur cu malformații congenitale salvează copiii considerați până nu demult rebuturile societății

Conferențiar doctor Liliana Pădure este omul pe care Dumnezeu l-a lăsat să supraviețuiască ca să aibă grijă de copiii născuți cu probleme. Ea însăși s-a născut la 7 luni, cântărind doar 1,6 kilograme și cu o malformație congenitală ce i-a afectat degetele de la mâini. La ambele mâini are în total doar 5 degete întregi, însă asta nu a împiedicat-o să fie cea mai bună în orice a făcut în viață. Cu acest handicap fizic și cu probabil multe traume psihice ce au derivat din asta, a reușit să fie tot timpul premiantă, a intrat din prima la Facultatea de medicină încurajată și de batjocura vecinilor care spuneau că „nu toate muștele fac miere”, a câștigat singurul post liber din cadrul Secției de recuperare neuropsihomotorie din cadrul Spitalului de Pediatrie din Pitești, iar câțiva ani mai târziu a reușit să înființeze Centrul National Clinic de Recuperare Neuropsihomotorie Copii “Dr. N. Robanescu”, când nimeni nu îi dădea nici o șansă.

Foto: Raduly Laszlo

A vrut să devină pediatru pentru că îi plăceau teribil de mult copiii și pentru că singurul post liber din spital era la secția de Recuperare, a dat concurs pe acel post, fără să știe vreo clipă ce o așteaptă acolo. A aflat puțin mai târziu și s-a dedicate atât de mult meseriei sale încât atunci când a fost rugată să rămână în Franța s-a gândit că nu-și poate lăsa „copiii ei”.

Câțiva ani mai târziu, a fost chemată la București să conducă secția de Recuperare din cadrul Spitalului Marie Curie, iar aici a realizat că o astfel de secție într-un spital de urgență nu va avea niciodată cele mai bune rezultate, motiv pentru care ani de-a rândul a făcut petiții și solicitări pe la Minister până când, într-o zi i s-a aprobat să se desprindă de spital, iar secția să devină un centru independent.

Am fost în cabinetul ei care este a doua casă pentru Dr. Liliana Pădure (toata lumea îi spune Luminița pentru că așa trebuia să o cheme, a fost cumva „luminița” părinților ei, însă, din motive logistice, în certificatul de naștere este trecută Liliana), iar asta se simte din primele minute petrecute acolo. Cabinetul este extrem de primitor, ca o casă, cu multe fotografii, cu o canapea draguță și multe jucării, dar și cu multe cărți și tratate de anatomie care nu deranjează deloc în acel mediu. Apoi am fost să vizitez centrul. Cu greu am trecut peste imaginile dureroase ale copiilor de toate vârstele veniți la recuperare, copii cu handicap neuro motor, unii sugari, alții preadolescenți, dar toți cu zâmbetul pe buze la vederea doctoriței. „Mulți plâng, unii se supără pe mine când le fac tratamentul, dar la final toți îmi zâmbesc. Într-o zi i-am întins mâna unei fetițe și i-am zis că mânuța mea o va ajuta să o facă bine pe mânuța ei. Iar ea mi-a zis:„Mânuța ta e mai urâtă!”, povestește râzând Liliana Pădure.

Foto: Raduly Laszlo

Dar, probabil cel mai important lucru, Centrului de recuperare nu-i lipsește nimic. Are cea mai modernă aparatură, totul comparabil cu un spital din SUA. La subsol este și un atelier unde se fabrică ghetuțe ortopedice de cea mai bună calitate, iar toți oamenii care lucrează acolo pare că fac parte dintr-o mare familie. Toți zâmbeau și se citea pe fețele lor dedicarea și implicarea.

Dr. Liliana Pădure a reușit să facă tot acest tablou posibil, și-a dedicate viața salvării acestor copii care în comunism erau considerați rebuturi, iar pentru asta, toată lumea îi este recunoscătoare.

De câți ani sunteți medic?

Am terminat medicina în 1980, acum o sută de ani (râde). Am făcut 3 ani stagiatură, am luat secundariatul pe postul de la Spitalul de Pediatrie din Pitești, pe secția de Recuperare.

Dar de ce Recuperare?

Sunt absolventă de pediatrie, nu am știut nimic despre această specialitate. La medicină generală se făcea, era Catedră de Recuperare, la Pediatrie nu era. Când am terminat, eu nefiind niciodată piloasă, erau 3 posturi de pediatru la leagănul de copii și unul la spital. Eu am vrut spital, eu mi-am dorit spital ca orice absolvent de medicină. Iar singurul post în spital era cel pe secția de Recuperare. Am luat postul, am făcut anul I de curs la Spitalul Brâncovenesc și în anul II și III veneam 3 zile la București, apoi 3 zile la post.

Apreciază pentru mai multe informații utile !

Așa ați aflat ce înseamnă de fapt recuperarea?

În anul I am învățat mai mult teoria, o chestie de patologie, dar prin anul II, m-am dus la Dr. Robănescu și am văzut mai multe. Apoi, când la Pitești aveam un caz la care nu mă pricepeam, îl urcam în mașină și veneam cu el la București la Dr. Robănescu.

Foto: Raduly Laszlo

Mi se pare foarte multă durere strânsă aici…

E adevărat.

Aici realizezi cât ești de bogat când ești sănătos. Chiar mă gândeam… Dumnezeu nu face nimic din întâmplare.

Și eu am fost născută la 7 luni, iar majoritatea copiilor mei sunt sechelari de prematuritate. Eu m-am născut cu 1,6 kilograme, cu o asimetrie facială formidabilă, moașa când m-a scos m-a zgâriat pe scalp, mi-a jumulit părul cu piele cu tot într-o zonă a capului. Și am ajuns să lucrez cu copiii aceștia fără să aleg eu. Așa a vrut Dumnezeu.

Poate Dumnezeu v-a lăsat să supraviețuiți ca să-i ajutați pe acești copii…

Dar sunt destui supraviețuitori, sunt destui inteligenți din prematuri. Și Napoleon a fost prematur…

Prematuritatea este chiar așa de speriat?

Depinde cine ți-a făcut reanimarea, depinde unde ai fost născut (eu am fost născută la țară, dar am avut norocul că nu am avut suferință neonatală)…

Dumneavoastră v-ați născut cu acest defect congenital pentru că pe vremea respectivă nu se făceau ecografii?

Chiar dacă s-ar fi făcut, nu cred că m-ar fi dat afară. M-am născut cu greu, am apărut abia după 7 ani. Am fost singurul copil, mă așteptaseră, eram un copil dorit. În plus, dacă țineam cumva mâna ascunsă, nu s-ar fi văzut la ecografie. Așa a fost să fie.

 

Sursa: life.ro