Ștefania s-a sinucis la 15 ani, după ce un profesor a umilit-o

Într-o țară aflată în paragină, într-o stațiune turistică aflată în paragină, de pe o clădire aflată, și ea, în paragină, sau în construcție, faptul n-are importanță, se aruncă în gol o tânără frumoasă de cincisprezece ani, punându-și capăt zilelor.

Este găsită după o oră, zbătându-se în chinurile morții, cu fracturi multiple, de un trecător, care anunță imediat ambulanța.

La scurt timp, după toate măsurile luate pentru a o readuce la viață, tânăra părăsește această lume, în care nu a vrut să mai trăiască.

Această lume care, timp de cincisprezece ani, i-a adus atâta umilință încât a preferat s-o părăsească decât să mai trăiască în ea. Seara de 28 octombrie 2019 a însemnat pentru ea capătul de drum al vieții.

La vârsta primei iubiri, la vârsta bucuriei maxime, la vârsta energiei debordante, la vârsta planurilor de viitor, a căzut brusc peste viața ei ghilotina sinuciderii, care a zguduit un oraș întreg.

Oare câtă disperare, câtă umilință, câtă tristețe să fi fost în sufletul acestei fete de cincisprezece ani, pentru a avea puterea să ducă la capăt actul cumplit de a-și lua singură viața? Pentru că gestul ei este un protest și un refuz al vieții pe care noi, ceilalți, i-am oferit-o, până la această vârstă.

Pentru că gestul ei disperat vrea, de fapt, să ne spună, nouă, tuturor, ca societate: Nu vreau să mai trăiesc în lumea voastră!

Nu vreau să mai trăiesc în lumea voastră, în care am suportat mai multă tristețe și umilință, decât iubire, empatie și apreciere! Cincisprezece ani de înjosire îmi sunt de-ajuns, eu nu pot merge mai departe!

Țara se numește România, stațiunea se numește Olimp, iar tânăra, despre care nu putem vorbi acum decât la timpul trecut, se numea Ștefania Stănescu.

Era elevă în clasa a zecea, la Liceulul Teoretic Callatis din Mangalia, colegă de generație cu fiica mea, care învață la același liceu.

Luase o notă mică la o materie și, urmare a umilirii ei repetate de către un cadru didactic, ajunsese la concluzia că nu este bună de nimic și că nu mai are rost să trăiască. Așa i-a scris într-un mesaj pe telefon unui prieten apropiat.

Pentru că audierea unui candidat la funcția de ministru de finanțe și miștocăreala grobiană și agresivă a ministrului demis de finanțe, Teodorovici, au fost considerate mai importante pentru audiență, televiziunile și presa au tratat moartea Ștefaniei ca pe un fapt divers oarecare, banal, mai ales că moartea Alexandrei din Caracal ocupase o bună perioadă titlurile presei și începuse să nu mai fie un subiect atractiv.

„Altă moarte a unei fete de cincisprezece ani, în altă margine a țării? Banal! S-a plictisit lumea de-atâtea morți de-adolescente! Băgați-l pe prima pagină pe fostul ministru de finanțe, cu glumițele lui de prost gust!” vor fi zicând, prin redacții, redactorii șefi ai ziarelor.

Deși tratată ca un fapt oarecare, moartea Ștefaniei se înscrie în același registru al morților generate de corupție, ca moartea tinerilor de la Colectiv și ca moartea Alexandrei Măceșanu.

CITEȘTE ȘI